Mycenean vase that copies the famous Minoan octopus motif (Photo: Tudor B. Munteanu).
"Dauer îşi lăsă capul pe speteaza fotoliului, închise ochii şi văzu din nou vasul grecesc de la Herescu, imaginea caracatiţei întinsă pe toată rotunjimea lui, într-o mişcare fără capăt, încremenită în mişcare, ca şi cum ar fi fost vie şi totuşi fără de moarte, împotriva firii care voia ca toate să aibă un capăt. Minoianul ăsta îmi spune ceva, un lucru nelămurit, dar despre care simt că este viaţa mea, că are de-a face cu mine mai mult decît ceea ce trăiesc. Este o poveste despre viaţă şi moarte, iată, au murit şi cetatea şi oamenii ei, s-au dus, îngropaţi în pulbere, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Merită oare să ştim istoria lor? Ce înseamnă ea? Mai aflăm încă o dată că oamenii se bucură şi suferă, că fac copii şi-şi zidesc locuinţe, că se îmbolnăvesc şi îmbătrînesc şi mor, că iubesc şi fac războaie, că au fost buni şi răi? Ştim toate astea, poveştile seamănă prea mult între ele... Ce spune în plus un tablou sau o carte? Este ceva acolo, insesizabil şi îmbătător, ca o moarte, lunecarea animalului marin, trăieşte ceva în mişcarea braţelor sale, care nu există în realitatea lui de caracatiţă, care a fost pus numai de omul acela sărac ce s-a trudit şi a vrut ca vasul lui să fie frumos. Dar dacă a fost făcut o dată, de ce mai simt oamenii nevoia să facă lucruri noi şi tot mai frumoase? Eu aş putea să mă lipsesc de toată arta lumii, dacă Herescu mi-ar da mie vasul lui minunat. De ce alţii nu se mulţumesc şi vor să mai spună o dată povestea frumuseţii? De ce Bruegel sau ucenicul lui au vrut să înfăţişeze ceea ce Biblia spusese foarte bine? De ce mă frige pe mine la inimă cînd văd minoianul lui Herescu şi aş vrea să-l ucid pe monstrul ăla bătrîn şi pe femeia vulgară si cretină, să-i toc şi să mă îmbăt de vederea albului aceluia lăptos şi a caracatiţei ce se întinde, se întinde si se întinde?..."(Aurel Dragoş Munteanu, Marile Iubiri)
Dauer leaned his head back on the armchair, closed his eyes and saw again the Greek vase from Herescu's, the image of the squid spread all over its roundness, in a movement without end, frozen in its movement, as if it were alive and still without death, against nature that wanted all things to have an ending. This Minoan tells me something, there is something unclear about that thing, of which I feel it''s my life, that it has more to do with me than my own living experience. It''s a story about life and death, behold, they died, the city and its people, they''re gone, buried in dust, as if they never were. Is it worth knowing their history? What does it mean? We find once again that people are joyful and suffering, that they make children and build dwellings, they get sick, get old and die, they love and make war, that they were good and evil? We know all this, the stories are too similar to each other... What can a painting or a book add to all this? There''s something there, unnoticeable and intoxicating, like dying, the slipping away of this aquatic animal, something is dwelling in the movement of its arms, that does not exist in its concrete reality as a squid, something placed there by that poor man who worked so hard and wanted his vase to be beautiful. If it was made once, why do people fell the need to make new things, even more beautiful? I could do without all the art in the world, if Herescu gave me his wonderful vase. Why others are not satisfied and want to tell the story of beauty over and over again? Why Bruegel and his apprentice wanted to present what the Bible had said very well? Why does my heart burn when I see Herescu''s Minoan and I would like to kill that old monster and that vulgar and idiotic woman, to mash them up and intoxicate myself from seeing that milky white color and the squid spreading all over, and over, and over?...(translated by Tudor B. Munteanu)
No comments:
Post a Comment