http://revista-apostrof.ro/apowp/reviste/200511-12.pdf
http://revista-apostrof.ro/apowp/reviste/200511-12.pdf
pg. 33 and 38
Fragment din Articolul scris cu ocazia aniversării absolvirii Liceului din Turda:
„Privind în urmă, anii petrecuţi la Liceul din Turda au fost intenşi şi plini. Nu e nimic nostalgic în această perspectivă. Dacă la un prilej aniversar îmi este îngaduită o mărturisire, voi încerca să spun cât de mult datorez şcolii mele prin relatarea unei împrejurări oarecum semnificative. În august 1990, am prezidat Consiliul de Securitate al ONU la începutul uneia din cele mai acute crize mondiale de după cel de-al doilea război mondial. Când am intrat ca preşedinte în sala unde se ţin şedinţele oficiale ale celui mai important for mondial, mi-am dat seama brusc ce grea este povara responsabilităţii mele. În dreptul locului preşedintelui se adăugase o tăbliţă pe care scria: România. Era spre dimineaţă, ne aflam după douăzeci şi patru de ore de negocieri epuizante, continui, convinsesem statele să agreeze asupra unui text care urma să creeze cadrul politico-juridic pentru rezolvarea crizei. Văzând numele ţării şi realizând cu pregnanţă ce însemna autoritatea cu care fusesem investit, mi-am adus aminte o împrejurare care m-a urmărit peste ani. În prima zi de şcoală, în toamna anului 1959, m-am oprit la poarta liceului, copleşit de o imagine uluitoare. Pe străzile din jur se îndreptau spre poarta liceului şiruri-şiruri de adolescenţi venind din satele din jurul oraşului, majoritatea încă în hainele de acasă, costume româneşti, albe şi curate, strălucind în lumina zilei de toamnă. Acesta era neamul meu, năvalnic, răzbunând nedreptăţile istoriei, din trecut şi din prezent, prin setea de învăţătură. La New York, în fruntea Consiliului de Securitate, pe ei urma să-i reprezint, lor le aparţineam, copiilor acelora din satele româneşti, cu care intrasem pe poarta Liceului din Turda cu ani în urmă, într-un oraş de dietă transilvană, unde strămoşii mei nu aveau dreptul să se stabilească cu nici o sută de ani în urmă. Dreptul lor de a învăţa şi trăi în pace trebuia să-l apăr, nepermiţând unui vecin mai puternic să anexeze o ţară mai mică. Moralmente, drumul de la adolescentul care era mândru de cămăşile naţionale ale colegilor de şcoală până la preşedintele român al Consiliului de Securitate era foarte scurt, chiar dacă durase cât o viaţă de om” (Et in Arcadia ego, în Apostrof, nr. 11-12, 2005).
