AUREL DRAGOŞ MUNTEANU: „ACTUALII LIDERI VOR INTRA
ÎN ISTORIE ÎN CHIP DE CONTINUATORI AI VECHIULUI REGIM”
Am citit, în urmă cu puţin timp, din nevoi documentare, mai multe articole scrise de Elena Neagoe şi Cleopatra Lorinţiu (în Vatra veche, 2011), despre Aurel Dragoş Munteanu (ambasador al României la ONU, 1990-1992, apoi ambasador al României în Statele Unite, 1992-1994). Există, în respectivele texte, afirmaţii de care un istoric literar, fireşte, nu poate face abstracţie. Neavând argumente spre a le accepta sau a mă dezice de ele, am solicitat binevoitorul sprijin al soţiei scriitorului, Ileana Munteanu, rezidentă a oraşului New York. Răspunsurile domniei-sale depăşesc, prin câteva importante clarificări de biografie intelectuală, importanţa unei simple corespondenţe particulare. De comun acord, prin urmare, am decis să le facem publice prin amabilitatea revistei „Tribuna”.
Aurel Sasu
* * *
Nesomnul hiperactiv al lui Aurel (lungile plimbări cu Liviu Petrescu, la New York ) s‑ar fi datorat unor „stimulente artificiale” (Elena Neagoe). A trăit Aurel o astfel de nefericită întâmplare sau totul ţine de imaginaţia „hiperactivă” a autoarei?
După terminarea Facultăţii, Elena Neagoe nu l-a mai văzut pe Aurel Dragoş Munteanu (ADM) decât, poate, o dată, împrejurare pe care o relatează, de altfel, în unul din articolele din Vatra veche. Observaţiile ei curente despre ADM sunt din auzite, de mâna a doua; restul sunt impresii. Să nu uitam că a existat, în România, o adevărată campanie de presă împotriva lui ADM, iar bârfele care au circulat din plin, în perioada de misiune la ONU sau cea în care a fost ambasador în SUA, au alimentat imaginaţia hiperactivă a autoarei articolelor, mai ales că, aşa cum am constatat cu uimire, antipatia ei are rădăcini mai adânci decât aş fi crezut.
Elena Neagoe recunoaşte, de fapt, în articol, că a ajuns singură la concluzia despre „stimulentele artificiale”, speculaţie care nu are ca scop decât să întineze memoria lui ADM. Episodul lungilor plimbări cu Liviu Petrescu este total contorsionat. Îmi pare rău să constat că stilul fostei noastre colege de facultate este unul de tabloid. Cred că nu a înţeles nimic nici măcar din ceea ce i-a relatat Liviu în legătură cu relaţia lui de prietenie cu Aurel.
După o zi încărcată, Aurel obişnuia să se relaxeze, plimbându-se. Aşa cum, probabil, ţi-l aminteşti, cu oamenii pe care-i considera apropiaţi vorbea cu multă pasiune, mai ales când subiectele erau legate de literatură sau de filosofie, iar cu anumiţi oameni de calibru discuţiile se prelungeau. „Stimulentele” erau, de fapt, acest fel de dialoguri şi nu e greu de imaginat de ce stătea de vorbă mult timp cu prieteni ca Liviu Petrescu. Cu toată aura lumii diplomatice, ADM simţea lipsa mediului intelectual.
Aurel a fost, de altfel, un om foarte echilibrat şi grijuliu în a evita orice abuzuri care i-ar fi deteriorat, fie şi pe moment, personalitatea. Fiind extrem de conştient de responsabilităţile pe care şi le asumase, era sever faţă de sine însuşi înainte de a fi sever cu cei din jur. Uneori, la oamenii slabi de inger, această severitate putea să provoace antipatii. La oameni ca Liviu Petrescu provoca mai degrabă admiraţie, şi am impresia că Elena Neagoe nu poate explica acest contrast decât prin speculaţii fanteziste.
Împreuna cu o mare doză de înţelepciune, Aurel a luat din India (unde petrecuse o lună de zile, în 1974) şi „un nenorocit de virus necunoscut, care îi măcinase anii deplinei maturităţi” (Cleopatra Lorinţiu). S-a putut întâmpla cu adevărat o astfel de nenorocire (pe Romulus Guga, tot un virus, din Turcia, se spune că l-ar fi ucis).
În articolul ei, Cleopatra Lorinţiu face câteva observaţii pertinente, schimbul de e‑mailuri din 2005 este autentic. Aurel avea o prietenie reală faţă de ea. Observaţiile sale trebuie însă citite de către istoricul literar cu o oarecare prudenţă, ţinând cont de exagerări.
La câteva luni, poate un an după întoarcerea din India, Aurel a fost spitalizat cu dureri asemănătoare durerilor de colecist, care se reflectau în regiunea ficatului. Medicilor le-a fost greu să-i pună un diagnostic precis, iar Aurel slăbise enorm. S-a speculat că durerile i-ar fi fost provocate de munca în vecinătatea plumbului pentru că mai toată viaţa şi-a petrecut-o prin redacţii şi tipografii. Ştiind că fusese în India, medicii şi-au pus, de asemenea, întrebarea dacă nu cumva a luat de acolo un microb. Afirmaţia că „virusul îi măcinase anii deplinei maturităţi” nu corespunde realităţii, posibilitatea unui virus sau a unui parazit fiind doar o ipoteză, neconfirmată (i s-au făcut toate testele posibile). Starea de boală şi durerile au dispărut după un timp relativ scurt, fără ca medicii să se fi pronunţat cu desăvârşire asupra diagnosticului. Părerea mea este că a fost, probabil, o oboseală sau o intoxicaţie a ficatului, depăşita prin odihnă şi regim alimentar adecvat.
Cât de mult suferea sau nu suferea din cauza neintegrării în cultura de adopţie? Îi scrie Cleopatrei: „Nu mi-au reuşit translaţiile într-un alt domeniu... Asta mă împiedică să-mi revin de tot cu sănătatea”. L-a frământat, în timpul bolii, problema identităţii?
Problema identităţii lui de intelectual şi de scriitor l-a tulburat şi preocupat întotdeauna. E firesc să fie aşa, un scriitor depinde de limba pe care a cultivat-o, iar câştigarea existenţei nu e o problema uşoară într-o ţară ca America. Viaţa de zi cu zi şi grija zilei de mâine poate pune mari piedici în realizarea operei unui scriitor, iar Aurel nu mai era la vârsta la care să se consoleze că scrierea cărţilor pe care le gândea trebuia să mai fie amânată. Perioada în care îi scria Cleopatrei era prin martie 2005, cu două luni înaintea morţii. Nimeni, în afară de familie, n-a ştiut cât era de grav bolnav, şi faţă de Cleopatra el brava, cu ironie: „Nu mi-au reuşit translaţiile într-un alt domeniu... Asta mă impiedica să-mi revin de tot cu sănătatea”. Aurel, într-adevăr, a sperat într-o ameliorare, după o uşoară remisie a bolii. Din păcate, sfârşitul îi era foarte aproape. A avut, totuşi, timp să scrie câteva poezii, şi începuse să revadă romanul rămas neterminat.
De fapt, acest subiect are implicaţii mult mai ramificate. Întreaga sa viaţă a fost marcată de un conflict între destinul de scriitor, pe care l-ar fi dorit împlinit, datoria faţă de patrie şi cea faţă de familie. Rezolvarea acestui conflict aducea după sine o serie întreagă de frământări chinuitoare. Influenţa pe care a avut-o asupra lui Aurel prietenia de o viaţă cu Petre Ţuţea a fost un catalizator care l-a ajutat să-şi depăşească frământările. Ţuţea scrisese o carte intitulată Aurel-Dragoş Munteanu, publicată postum la Editura România Press, în anul 2007 (a fost scrisă în 1972). Aurel o păstra în manuscris ca pe o carte de căpătâi şi îmi cita uneori fragmentele care-l impresionau. În prima pagină a acestei cărţi, Ţuţea îi face un portret uimitor: „Aurel Dragoş Munteanu ştie, teoretic vorbind, că oricât de întins ar fi inventarul cunoştinţelor şi problemelor unei epoci, acesta nu reprezintă decât un fragment neînsemnat smuls din marele mister. Ca orice iniţiat, el ştie că speranţa încarcă viitorul cu miracole – şi aceasta nu numai pentru omul comun – şi ascute spiritul gânditorului în sensul preciziei şi, uneori, al idealului cunoaşterii, al exactităţii, chiar dacă rămâne înfăşurat în îndoială. (...) El este român prin simţul echilibrului şi de aceea nu acceptă nici scepticismul dizolvant şi nici entuziasmul ieftin. Mi-a mărturisit odată că istoria neamului nostru este oglinda în care fiecare român îşi vede chipul şi-l ajută să-şi proiecteze îndrăznelile spirituale în viitor”.
Referitor la tema discuţiei noastre, moartea lui Petre Ţuţea l-a afectat foarte tare. Tudor, fiul nostru, relatează că e singura dată când a văzut cum l-au podidit lacrimile şi i-a mărturisit: „am rămas singur” (tot Tudor a postat şi un videoclip cu Ţuţea pe patul de moarte, în care exclama: „Excelsior”). Aurel a reuşit să înţeleagă, exact, cum scrie Ţuţea, sensul istoriei, a cărei povară a perceput-o de mic, datorită experienţei sale de exilat (ca refugiat basarabean în Transilvania). Exista o corespondenţă uimitoare între opera, viaţa şi conduita sa ca om de cultură şi diplomat, după cum mărturiseşte într-un articol scris cu ocazia aniversării absolvirii Liceului din Turda: „Privind în urmă, anii petrecuţi la Liceul din Turda au fost intenşi şi plini. Nu e nimic nostalgic în acestă perspectivă. Dacă la un prilej aniversar îmi este îngaduită o mărturisire, voi încerca să spun cât de mult datorez şcolii mele prin relatarea unei împrejurări oarecum semnificative. În august 1990, am prezidat Consiliul de Securitate al ONU la începutul uneia din cele mai acute crize mondiale de după cel de-al doilea război mondial. Când am intrat ca preşedinte în sala unde se ţin şedinţele oficiale ale celui mai important for mondial, mi-am dat seama brusc ce grea este povara responsabilităţii mele. În dreptul locului preşedintelui se adăugase o tăbliţă pe care scria: România. Era spre dimineaţă, ne aflam după douăzeci şi patru de ore de negocieri epuizante, continui, convinsesem statele să agreeze asupra unui text care urma să creeze cadrul politico-juridic pentru rezolvarea crizei. Văzând numele ţării şi realizând cu pregnanţă ce însemna autoritatea cu care fusesem investit, mi-am adus aminte o împrejurare care m-a urmărit peste ani. În prima zi de şcoală, în toamna anului 1959, m-am oprit la poarta liceului, copleşit de o imagine uluitoare. Pe străzile din jur se îndreptau spre poarta liceului şiruri-şiruri de adolescenţi venind din satele din jurul oraşului, majoritatea încă în hainele de acasă, costume româneşti, albe şi curate, strălucind în lumina zilei de toamnă. Acesta era neamul meu, năvalnic, răzbunând nedreptăţile istoriei, din trecut şi din prezent, prin setea de învăţătură. La New York, în fruntea Consiliului de Securitate, pe ei urma să-i reprezint, lor le aparţineam, copiilor acelora din satele româneşti, cu care intrasem pe poarta Liceului din Turda cu ani în urmă, într-un oraş de dietă transilvană, unde strămoşii mei nu aveau dreptul să se stabilească cu nici o sută de ani în urmă. Dreptul lor de a învăţa şi trăi în pace trebuia să-l apăr, nepermiţând unui vecin mai puternic să anexeze o ţară mai mică. Moralmente, drumul de la adolescentul care era mândru de cămăşile naţionale ale colegilor de şcoală până la preşedintele român al Consiliului de Securitate era foarte scurt, chiar dacă durase cât o viaţă de om” (Et in Arcadia ego, în Apostrof, nr. 11-12, 2005).
Fiind un om cu principii şi un artist autentic, Aurel era o persoană incomodă, atât pentru Securitate, cât şi pentru Guvernul de la Bucureşti, şi pentru tot ce a urmat după 1989. A fost duşmanul profitorilor regimului şi n-a tolerat lipsa de onestitate la nici un nivel. Acestea nu sunt afirmaţiile mele admirative, aşa cum vezi, ele sunt susţinute de tot ceea ce a făcut şi a scris (am publicat toate textele sale postume în presă, iar pe site am pus notele şi înregistrările fragmentare). Este evident că îi deranja atât de mult pe cei avizi de bani şi de putere prin fermitatea caracterului său şi intoleranţă faţă de orice fel de incorectitudine – încât nu i se mai dorea întoarcerea în ţară. De aceea, hotărâse că familia lui era în siguranţă doar departe de toate aceste confruntări interminabile. De data asta, conflictul menţionat s-a rezolvat în favoarea familiei, nu a scriitorului sau a datoriei faţă de neam.
Soarta României l-a preocupat însă pe Aurel până în clipa morţii. Casetele cu vocea lui, slăbită de boală, înregistrate în mai 2005 – cu foarte puţin timp înainte de moarte – se pot asculta pe site. Iată o parte din transcriere, ca să arăt cât de lucid a fost până la sfârşit şi cât de actuale au rămas aceste scurte cugetări: „Au învăţat să joace şi să manipuleze conform naturii lor, ştiu că nu e în nici un fel important când sunt insultaţi sau când se folosesc cuvinte grele, care dau satisfacţie celui care le proferează, îndeosebi ziariştilor semidocţi şi semi-intelectuali; în acelaşi timp, ei jefuiesc şi se menţin la putere. Ceea ce este comun este că nici ei, nici noi nu ştim exact cum să folosim cadrul politic şi istoric nou, ar trebui să învăţăm şi, în loc să continuăm cu practica aiurită şi pitorescă a polemicilor spectaculoase dar lipsite de eficacitate, să construim un cadru democratic ferm, cu instituţii care funcţionează – şi nu un joc politic – în care o organizare judicioasă şi o politică înţeleaptă să le smulgă mijloacele de a jefui ţara şi de a guverna... Mi-e teamă că judecata istoriei va fi necruţătoare. Aici nu este vorba de o problemă ideologică sau de un conflict politic. Este vorba de refacerea instituţiilor naţionale, carenţa principală a actualei perioade politice din România. Actualii lideri vor intra în istorie în chip de continuatori ai vechiului regim, fie că au vrut asta, fie că n-au vrut, fie că se adapă de la aceeaşi ideologie sau nu – pentru că au continuat golul istoric creat de invazia sovietică în România şi de perpetuarea carenţei instituţionale din perioada ceauşistă... A doua problemă, bineînţeles, şi poate cea mai gravă, este incapacitatea de a reface unitatea naţională. Era posibil în 1990-1991, exista voinţa istorică, s-au complăcut însă în situaţia dată, lipsindu-le totalmente ataşamentul faţă de istoria naţională şi faţă de aspiraţiile neamului românesc”.
Se sugerează (Elena Neagoe) că depunerea actelor pentru „green card” (în funcţie fiind la Washington) ar fi avut „un impact dezastruos asupra imaginii Guvernului de la Bucureşti pe care îl reprezenta”. Dacă nu avea respectivul statut, în ce condiţii l-a obţinut?
O altă invenţie preluată cu răutate de Elena Neagoe. Aurel şi-a dat demisia din postul de Ambasador, făcând personal un drum la Bucureşti. Nici vorbă de cerere de green card în timp ce era în post! Cei care fac astfel de afirmaţii ori habar n-au de implicaţiile şi de dificultăţile obţinerii unui green card, ori sunt rău intenţionaţi. Pentru Aurel şi familia noastră acest proces a fost extrem de îndelungat şi dificil, şi a avut loc la ceva timp după demisia lui.
Familiei noastre i se acordase iniţial statutul de refugiaţi în SUA, înainte de revoluţie, după ce cunoscusem toată gama de persecuţii comuniste şi ceauşiste. Revoluţia ne-a determinat să întrerupem procesul de stabilire în SUA, iar Aurel a luat hotărârea de a intra în diplomaţie (niciodata nu a făcut politică), pentru că a vrut să-şi aducă contribuţia la o eventuală refacere a României. Doar această prioritate explică faptul că a acceptat, fără ezitare, să reprezinte ţara în 1990, deşi noi toţi ne aflam într-o situaţie incertă. Ştia că face multe sacrificii, însă miza pe refacerea instituţiilor naţionale şi a relaţiilor internaţionale, şi considera că această perioadă era doar un hiatus în destinul lui de scriitor.
Pentru o mai bună înţelegere şi lămurire, voi da un citat mai lung din unul dintre articolele lui Aurel, publicat în Lumea liberă şi în Observator cultural (nr. 159, 2003). Este răspunsul polemic la un articol de Mircea Mihăieş (România literară, nr. 6, 2003): „Mi-am încheiat misiunea atunci când am considerat că evoluţia raporturilor mele cu guvernul şi cu preşedintele pe care îl reprezentam, precum şi unele rezultate ale activităţii mele diplomatice justificau retragerea din viaţa publică. După restaurarea clauzei, am apreciat că îmi îndeplinisem mandatul, iar evoluţia politică din ţară făcea imposibilă continuarea misiunii mele. Unele din temerile exprimate atunci au fost, din păcate, confirmate ulterior. Mi-am luat rămas bun de la guvernul meu, conform uzanţelor, la Bucureşti. Ca persoană particulară, m-am stabilit în Statele Unite, unde mi-am restaurat un statut care-mi fusese acordat înainte de evenimentele din 1989 şi pe care mi-l suspendasem pentru a-mi putea servi ţara . Nu am fost transfug, nici pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar acest calificativ nu reflectă, în condiţiile actuale, decât persoana care îl foloseşte, de oriunde l-ar fi împrumutat. Limbajul dezvăluie apartenenţa reală a autorului: ejusdem farinae, cu unele fantome ale trecutului pe care pretinde a le combate. Te întrebi ce suflet încărcat trebuie să aibă cineva ca să poarte un resentiment atât de tenace... Sunt scriitor şi diplomat român şi am o relaţie absolută cu naţia mea, indiferent unde trăiesc şi-mi câştig existenţa. Motivele pentru care mă aflu la New York mă privesc, desigur, numai pe mine, dar unul dintre ele este şi acela de a fi cât mai departe de oameni care vorbesc în neştire şi care nu ştiu decât să urască”.
Binevoieşte, cum ţi-am solicitat, să-mi oferi, într-o pagină-două, date cât mai exacte privind boala de care a suferit şi diagnosticul, serviciul funerar, tăria lui de caracter etc. Câteva imagini, cimitirul mai ales, cu crucea ortodoxă, mi-ar fi de mare folos. Singură informaţia exactă poate submina falsele aserţiuni, atât de obişnuite în colorata noastră cultură.
Aurel a avut, în general, o sănătate de fier şi o rezistenţă fizică remarcabilă. Muncea cu pasiune şi dăruire şi, adeseori, dormea prea puţin. Probabil că, în timp, s-au acumulat oboselile, accentuate de o perioadă în care se apucase din nou de fumat (pe timpul cât a servit ca ambasador). În anul 2003, i s-a pus diagnosticul de cancer al vezicii urinare. Evoluţia bolii a fost destul de rapidă şi extrem de neplăcută. A fost supus unor intervenţii chirurgicale traumatizante, urmate de tratamente convenţionale şi neconvenţionale, în Statele Unite şi in Europa. Lupta lui cu boala a durat doi ani. Nu-i placea să se plângă, nu-i făcea plăcere să-şi arate neputinţa trupească şi a suportat totul cu stoinicie. Nici măcar prietenii intimi n-au bănuit că poartă în trup această oribilă boală, Aurel fiind o persoană foarte privată.
Ultimele luni de viaţă şi le-a petrecut acasă, în sânul familiei, între cărţile lui, încercând să lucreze la volumul de poezii şi la roman. O carte de rugăciuni îi era mereu în preajmă, întărindu-i speranţa că va putea depăşi răul aici şi dincolo. În mai, după o scurtă spitalizare, în timpul căreia medicii ne-au declarat că nu mai este nimic de făcut, l-am adus acasă. A fost spovedit şi împărtăşit şi, după puţine zile, şi-a dat ultima suflare, la 30 mai 2005. Cu o seară înainte, în timp ce vegheam la căpătâiul său, l-am auzit pronunţând de trei ori ultimele lui cuvinte: „Măreţie... Grandoare” . Apoi a intrat în comă.
Slujba de veghe a fost ţinută de preotul Vasile Runcanu, la Casa Funerară din Bay Ridge, NY, unde prietenii apropiaţi şi cei care l-au cunoscut au putut să-şi ia un ultim rămas bun. A fost impresionant să vedem cât de multă lume a venit, inclusiv reprezentanţii oficiali ai Guvernului României. Trupul neînsufleţit a fost transportat în Washington DC, unde urma să fie îngropat. Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica „Sfânta Cruce”, din Virginia, ţinută de părintele Gheorghe Calciu, de a cărui prietenie ne bucurasem cu toţii în perioada în care am locuit la Washington DC.
Se odihneşte în cimitirul Rock Creek din Washington DC, alături de mama sa.
AUREL SASU
http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/4ea5a8e2d8456219.pdf
A PLECAT AUTORUL „MARILOR IUBIRI ”
A PLECAT AUTORUL „MARILOR IUBIRI ”
de Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ - articol publicat in 2005 in Convorbiri Literare
