Ileana Munteanu: Ramas bun, Doamna Jasmine!

Imi petrecusem toata dimineata cu cateva treburi casnice care mi se pareau interminabile. Se facuse aproape ora pranzului si trebuia sa ies, asa ca am amanat restul corvezilor pentru mai tarziu. Statia de autobus nu era prea departe si mai aveam cateva minute de asteptat. La iesirea din bloc mi-a atras atentia un mic grup de oameni care incarcau o furgoneta. Cateva piese de mobila veche erau inca insirate pe trotuar, urmand sa fie incarcate cu celelalte. Am recunoscut pianina si doua fotolii pe care imi aminteam ca le vazusem in apartamentul doamnei Jasmine de la etajul sase. Unul din oamenii din grup tinea in mana niste hartii si dadea dispozitii celorlalti trei, asa ca am ajuns la concluzia ca era probabil seful micii echipe. Curiozitatea m-a indemnat sa-i cer cateva lamuriri si mi-a confirmat ca in urma decesului doamnei Jasmine, lucrurile ei au fost preluate de catre agentia prin grija careia micuta doamna primise ajutor  pana la sfarsitul vietii, privind toate cele de trebuinta, inclusiv asistenta medicala, din momentul in care n-a mai fost in stare sa se ingrijeasca singura.

Nu pot spune ca am fost prietena cu doamna Jasmine. Eram ocupata cu propria mea familie iar in timpul liber preferam sa citesc sau sa-mi petrec timpul cu micile mele creatii in timp ce ascultam muzica sau deschideam televizorul ca sa am un fundal sonor. Imi amintesc ca o vedeam aproape zilnic iesind din bloc la aceeasi ora, imbracata intotdeauna la fel, vara sau iarna: un pantalon strans pe picior, ghete inalte, un pullover vechi si o caciulita tricotata care ii ascundea parul pe care il ghiceam aranjat in forma de coc. Ma intrebam ce fel de intalnire putea sa aiba zilnic. Imbracamintea ei nu-mi lamurea mare lucru, era sigur insa ca nu era tinuta de lucru. Am aflat mai tarziu de la o vecina ca se ducea sa ia micul dejun la Mc. Donalds. Un mic dejun simplu, o cafea slaba cu un doughnut. Uneori o vedeam si cand se intorcea din mica ei escapada, tot cu autobusul si tot la ore inainte de masa. Habar nu am cum se descurca la pranz sau la cina pentru ca n-am vazut-o vreodata cu vreo plasa in care sa fie alimente.

Intr-o buna zi mi-am dat seama ca doamna Jasmine nu mai aparea la statia de autobus. M-am ingrijorat zicandu-mi ca trebuie sa se fi intamplat ceva care s-o opreasca de a iesi din casa. Am intrebat-o pe aceeasi vecina cu care mai vorbisem despre ea daca stia mai mult. Mi-a spus ca doamna Jasmine era bolnava, era deja destul de in varsta si ca nu mai era in stare sa se plimbe pe afara. Primea mancarea prin serviciile de asistenta sociala. O sora medicala venea zilnic sa o ajute pentru ca nu mai era in stare sa aiba grija de ea insasi.

Mi-am inchipuit cat era de insingurata, cum nu avea cu cine sa schimbe o vorba in timpul cat ramanea singura dupa vizitele celor de la serviciile sociale. M-am hotarat sa-i fac o vizita si sa o intreb cu ce o puteam ajuta.

Usa era descuiata...Am intrat incetisor sa n-o sperii si am mers spre camera de zi in care Jasmine statea intr-un fotoliu, langa pian. Televizorul era deschis si mergea incetisor dar nu cred ca Jasmine urmarea ceva. Folosea backgroundul sonor ca sa poata atipi...Am strigat-o pe nume si a deschis ochii. Cand m-a zarit mi-a zambit cu blandete, parea bucuroasa de vizita. Mi-a aratat un scaun pe care puteam sa ma asez in asa fel incat sa ne putem vedea fata in fata.

N-am vrut sa-i pun prea multe intrebari, gandindu-ma ca ar fi putut s-o oboseasca. Am intrebat-o totusi daca avea nevoie de ceva, daca puteam s-o ajut cu ceva. A dat din cap negativ si am inteles ca primea regulat mancarea, la ore fixe, si ca i se repartizase din partea serviciilor sociale o persoana care sa o ajute cu igiena corporala si curatenia apartamentului.

Mi-am rotit privirile in jur si ochii mi-au cazut fara sa vreau pe nenumaratele fotografii, asezate ordonat pe pian. Majoritatea reprezentau o fetita, apoi o tanara adolescenta in tinuta de balerina...multe, multe balerine erau in pozele de pe pian, la diverse varste si in diverse costume. Mai de o parte erau cateva fotografii in care femeia tanara era in compania unei femei mai in varsta, dar la fel de frumoasa ca tanara din restul fotografiilor. Imaginatia mea si-a luat zborul si am construit o intreaga poveste despre fata frumoasa si talentata din fotografiile de pe pian.


Se nascuse intr-o familie modesta si foarte curand tatal disparuse din viata ei. Nu stiu in ce mod pentru ca nu i-am vazut fotografia. Nu cred ca murise, probabil plecase pur si simplu abandonandu-si familia. Mama, ramasa singura, a fost obligata sa munceasca din greu pentru a putea supravietui. Avea o fire foarte puternica, controla totul in jurul ei, inclusiv pe Jasmine. A incurajat-o desigur in dorinta de a-si face o cariera din pasiunea pentru dans, dar nu sunt sigura ca Jasmine a avut o viata prea fericita...Cariera...dedicatia ei pentru balet, prezenta in viata ei a unei mame care sa-i controleze toate miscarile au impiedecat-o sa-si gaseasca un partener de viata. Avea cariera de balerina care probabil ca i-a oferit o stabilitate financiara si care o facea fericita. Ramasa singura dupa moartea mamei se metamorfozase dupa trecerea anilor in micuta femeie imbracata modest cu pantalonul strans pe picior, pulloverul vechi si caciulita tricotata, asa cum am cunoscut-o eu si cum o vedeam zi de zi.

Am mai zabovit un pic, i-am reasezat pledul care ii tinea de cald, i-am urat sanatate si am iesit tot atat de incetisor precum venisem, ca sa n-o tulbur din picoteala.

Peste cateva zile m-am intalnit cu un vecin care o cunostea mai bine. Mi-a spus ca d-na Jasmine murise si mi-a povestit foarte impresionat ca intre lucrurile ramase in urma ei gasisera o colectie de zeci de animale de plus.

Mi-a mai spus ceva: ca in urma ei ramasesera cateva milioane de dolari care se varsasera catre mai multe asociatii caritabile, d-na Jasmine neavand urmasi...

Radu Ioanid : Un destin deloc comun: Aurel-Dragos Munteanu

Un destin deloc comun: Aurel-Dragos Munteanu

Articol aparut in 09 Iun 2005 in Jurnalul National

Dupa o batalie de doi ani cu un cancer, a murit discret, asa cum a trait, Aurel-Dragos Munteanu, scriitor si om politic roman, cu un destin deloc comun. Acest destin a fost in mare masura rezultatul optiunilor sale, optiuni care s-au materializat in luari de pozitie nete, impartasite de putini dintre confratii lui din lumea literara sau politica.

Cine citea presa literara a anilor 1970 din Romania isi aminteste poate de un Aurel-Dragos Munteanu patriot, cu ecouri publicistice nu intotdeauna entuziasmante. Parea - sau cel putin asa il percepeam eu - un lup tanar, talentat, dar in fond aliniat. M-am inselat. Aveam sa aud curand din lumea mica si intens supravegheata a celor care-l detestau pe Ceausescu si regimul sau, ca Aurel-Dragos Munteanu este "un radical". Nu se ferea si nu-i era frica.


Avea sa devina unul dintre putinii disidenti romani reali. In perioada in care a infruntat direct regimul Ceausescu si-a gasit refugiu la Federatia Comunitatilor Evreiesti, firma unei comunitati abia tolerate si pe cale de disparitie. La schimbarea de regim din decembrie 1989 avea in buzunar o viza de emigrare spre Statele Unite, viza pe care o datora disidentei sale.

Cult, cunoscator al multor limbi straine, Aurel-Dragos Munteanu ar fi putut sa faca fara dificultate o cariera universitara sau de cercetare peste Ocean. A optat sa ramana in tara ca prim-director al unei Televiziuni Romane posttotalitare si ca purtator de cuvant al unui regim popular, dar intens contestat. In martie 1990, avea sa devina ambasador al Romaniei la ONU si presedinte al Consiliului de Securitate in momentul invaziei Kuweitului de catre Irak. A negociat cinci rezolutii ale Consiliului de Securitate fara un singur vot negativ. Intre 1992 si 1994, a fost ambasador al Romaniei in Statele Unite, in timpul mandatului sau la Washington, Romania reobtinand Clauza Natiunii celei mai Favorizate (MFN).


Curand dupa acest succes, a intervenit din nou o ruptura, de aceasta data cu puterea politica pe care o reprezentase pana atunci. Ruptura a fost de fond, iar circumstantele, complicate si dramatice. A preferat sa-si paraseasca tara pentru totdeauna, dar nu inainte de a-si lua ramas bun, la Bucuresti, de la cel al carui reprezentant fusese. Stia ca risca sa fie folosit din nou de forte vechi si cunoscute pe care le detesta. A suferit mult, dar pentru el nu a mai existat o cale de intoarcere: Aurel-Dragos Munteanu s-a extras pentru totdeauna din apele tulburi si nu tocmai curate ale tranzitiei postcomuniste.


La inmormantarea sa, mesajul celui de-al 41-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii - George Bush - il descria pe Aurel-Dragos Munteanu ca pe un "adevarat patriot, un ambasador foarte eficace si o fiinta umana calda".

Caldura lui Aurel-Dragos Munteanu ne lipseste deja.


Radu Ioanid este directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internationale, Centrul de Studii Avansate asupra Holocaustului, in cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington. S-a nascut la Bucuresti si are studii de sociologie, filosofie si istorie in Bucuresti, Cluj si Paris.