AMINTIRI

Din seria "Amintiri despre sotul meu"

Confesiuni (aparut in Ziarul de Duminica, noembrie, 2006)

S-a împlinit un an de când a plecat dintre noi una dintre personalităţile remarcabile ale culturii noastre din ultimele decenii: prozatorul, eseistul, dar şi omul politic Aurel-Dragoş Munteanu. Absolvent al Universităţii clujene, cadru didactic la Institutul din Oradea, apoi redactor la revistele România Literară, Luceafărul, Contemporanul, om de o remarcabilă erudiţie, prieten apropiat cu Petre Ţuţea, Constantin Daniel şi părintele Stăniloae, demisionar din Partidul Comunist în 1988, director al Televiziunii Române libere în decembrie 1989, din martie 1990 - ambasador al României la ONU şi, în această calitate, Preşedinte al Consiliului de Securitate în august 1990, în timpul agresiunii Kuweitului de către Iraq, businessman şi, în final, angajat al unei companii financiare în Wall Street, iată câteva repere ale unei biografii pe care nici un alt scriitor român nu a ajuns să o parcurgă. Frânturi din destinul zbuciumat al acestui neliniştit al spiritului care, paradoxal, şi-a cultivat insurgenţa ideilor în liniştea bibliotecii, sunt rememorate de cea care i-a fost statornic alături peste patru decenii, soţia sa, Ileana Munteanu. (Radu Constantinescu)

Fragmentar, articolul se poate citi si in Ziarul de Duminica (10 nov.2006), aici:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ileana-munteanu-i-un-nelinistit-al-spiritului-2871728

1.     Ileana Munteanu: Aurel avea în sânge vocaţia de scriitor

Amintiri (I), de Ileana Munteanu

A fost dat să ne întâlnim cu mulţi ani în urmă, vreo patruzeci şi şase la număr, într-un moment în care vieţile noastre tinere ajunseseră la o răscruce importantă: intrasem la facultatea de filologie din Cluj, cu câteva luni înainte de a împlini magica vârsta de 18 ani.

De fapt ne-am cunoscut la un cenaclu literar, pe care-l frecventam săptamânal. Împreună cu Ioana Em. Petrescu, prietena mea din copilărie, şi cu Ion Pop, formam un trio însufleţit, cu preocupări literare. Ne prezentam cu conştiinciozitate la serile cenaclului, unde întâlneam un grup mai larg de slujitori ai literaturii, mulţi dintre ei având să devină mai târziu scriitori consacraţi sau personalităţi cunoscute ale lumii universitare.

Într-una din seri, întâmplarea a făcut să mă aşez lângă un tânăr cu părul vâlvoi, cu ochi vii şi inteligenţi, care mă privea atât de insistent în tot timpul cenaclului, încât, timidă cum eram, nu ştiam unde să mă ascund. Într-un târziu, poate pentru a scăpa de intensitatea care se crease între noi, l-am întrebat încet pe tânărul de lânga mine:  “Şi Dumnevoastra scrieţi?” Răspunsul lui a fost: “Nu, eu deocamdată citesc!”

În seara aceea m-am despărţit de prietenii cu care venisem, pentru că m-a condus acasă Aurel.

Era adevărat. Citise enorm, din toate domeniile, multă filozofie, desigur. La vârsta aceea, a primei tinereţi, era o adevărată enciclopedie. Bineînţeles că m-a impresionat. Am descoperit că eram colegi de an, el la limba română, eu la franceză. Aveam multe cursuri comune şi se aşeza întotdeauna langă mine, privindu-mă la fel de insistent ca în prima seară. În afară de vasta lui cultură, îmi amintesc că am mai descoperit două lucruri care mi s-au părut remarcabile la Aurel: vocea, cu un timbru deosebit de plăcut, şi scrisul de mână…nu mai văzusem unul asemănător. Pentru mine scrisul era oglinda sufletului, prin suflet înţelegând spirit, inteligenţă. Aurel avea şi o înfăţişare plăcută, dar nu ştiu dacă înfăţişarea era ceea ce îmi plăcea cel mai mult la el.

Clujul la începutul anilor ‘60... parcul mare, cu cărările lui adumbrite, biblioteca universitară, străzile cu iz istoric, cafenelele, de fapt nişte cofetării unde puteai bea cafea turcească cu un leu sau doi, stând la taifas ore întregi, opera, binecunoscuta Operă din Cluj, sala de concerte a Filarmonicii - ne-au simţit paşii, ne-au ascultat discuţiile înflăcărate pe teme filozofice, literare, morale. Mi-a spus istoria familiei lui, cu refugiul din Basarabia într-un “bou-vagon”, stabilirea în Banat, la Recaş, moartea tatălui, când era doar un băieţel de cinci ani şi modul în care au supravieţuit el şi cu mama lui. Obligată să muncească cu braţele, la câmp, pentru a putea procura cele necesare, pentru că salarul infim, de învăţătoare nu le putea ajunge. El însuşi, muncind la batoză, vara, ca să aibă cu ce să-şi cumpere haine, cărţi. Era foarte legat de mama lui , ceea ce m-a făcut să ţin la el şi mai mult, pentru că ştiam din instinct că un băiat care-şi iubeşte şi respectă mama, îşi va iubi şi respecta soţia şi familia. Am cunoscut-o curând pe Sofia Munteanu, care avea să devina “măicuţa” noastră, a amândorura, când ne-am căsătorit ceva mai târziu, în 1962.

Aurel avea mulţi prieteni, cu care îi plăcea să dezbată problemele care îl preocupau. Discuţiile pe teme filozofice sau artistice se prelungeau de multe ori pâna la ore târzii. Printre ei se aflau Virgil Stanciu, Radu Mareş, Liviu Petrescu şi Gh. Pop, zis Gatze, căruia Aurel avea să-i dedice povestirea "Sus undeva langă livezi" din volumul "După amiază neliniştită". Avea de asemenea prieteni plasticieni, studenţi pe atunci la Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj. Tabloul "cubist" Despărţire, în tonuri de albastru şi gri, reprezentând un bărbat şi o femeie separaţi de o fereastră, dăruit lui Aurel de pictorul Ştefan Kancsura, se află în mica noastră colecţie, alături de un altul, abstract, semnat de Octavian Cosman, din aceeasi generatie, datat 1963. Mă încearcă o strângere de inimă când îmi amintesc de talentatul pictor Liviu Moldovan, care s-a prăpădit în Dunăre împreună cu iubita lui şi prietena noastră Veronica, pe care a încercat zadarnic să o salveze de la înec.

Eram încă studenţi în anul patru, când ne-am hotarât să ne căsătorim. În vacanţa din vara aceea fusesem împreună într-o călătorie foarte romantică în Delta Dunării, unde ne oprisem în satul Crişan ca să ne continuăm excursia pe canale, conduşi de un pescar localnic. Acesta ne-a şi găzduit, hrănindu-ne cu ciorbă de peşte şi “cartofi” de apă, dezvăluindu-ne din tainele pescuitului şi ale vânătoarei de lişiţe. După plimbarea din deltă ne-am logodit, în ciuda protestelor mamei mele, care ne considera prea tineri pentru a întemeia o familie.

După căsătorie, în noiembrie 1962, am locuit pe rând la câteva gazde, continuîndu-ne strădania la universitate. Am fost mult ajutaţi de părinţi, atât de mama lui Aurel, cât şi de ai mei. Bunicul meu, Gavril Crişan, ne aducea mâncare cu “sufertaşul” pentru ca să nu ne pierdem vremea cu gătitul şi să putem învăţa. Tata Mare, cum îi spuneam, devenise un adevărat prieten al lui Aurel, pe care il iubea şi îl aprecia ca intelectual de valoare. Aurel avea să-l descrie mai târziu într-un text istoric, pe care l-a definitivat cu foarte puţin timp înainte să plece dintre noi… cald omagiu celui pe care îl considerase ca pe propriul lui bunic, atât erau de apropiaţi sufleteşte.

A fost una din perioadele cele mai minunate ale vieţii noastre. Eram nespus de fericiţi, nu numai pentru că ne realizasem dorinţa fierbinte de a fi tot timpul împreună, ci şi pentru că înţelegerea şi dragostea dintre noi erau perfecte. Iubirea noastră exista "dintotdeauna şi pentru totdeauna", ca destinul. Universul ne era populat de cărţi, muzică, artă în general. Citeam cu aviditate, vizitam muzee şi expoziţii, eram prezenţi la concertele Filarmonicii şi, ce era mai important, comunicam unul cu celălalt, împărtăşindu-ne impresiile.

Tot din anii studenţiei datează prietenia noastră cu Doina Coman şi Romulus Rusan. Se căsătoriseră recent şi locuiau într-o cămăruţă din centrul oraşului. Doina ne era colegă la facultate, intrase cu un an sau doi în urma noastră, iar pe Romi îl cunosteam din copilărie, fiind văr primar cu mama mea. Doina era cunoscută deja ca Ana Blandiana, publicase câteva poezii remarcabile in "Tribuna" din Cluj şi fusese inclusă într-o antologie, "30 de poeti tineri". Când am cunoscut-o noi semnătura ei fusese deja interzisă din motive politice şi a rămas astfel timp de câţiva ani. Vizitele noastre destul de frecvente la familia Rusan ne făceau multă plăcere, fiindcă ne stimulau intelectual. Eram cu toţii foarte tineri şi aveam multe în comun: biografii similare, dragostea pentru literatură şi atitudinea vehementă împotriva "filistinismului".

În 1964 după examenul de diplomă, profesorul Iosif Pervain i-a propus lui Aurel postul de asistent la catedra de literatură a Institutului de 3 ani din Oradea. Am ales şi eu postul de profesoară de franceză la un liceu din aceeaşi localitate şi, după stagiul de armată al lui Aurel, iată-ne instalaţi în oraşul de pe malul Crişului. Ce oraş plăcut, Oradea! Imi amintesc încă aroma cafelei Espresso care se vindea cu un leu într-un mic magazin specializat, din apropierea Librăriei de lânga pod… pieţele pline cu fructe proaspete, aroma unică a căpşunilor, gustul roşiilor adevărate, crescute în plin soare, gogoşarii de negăsit în nici o altă parte a lumii.

Menţionez câteva nume legate de şederea noastră la Oradea: buna mea colegă şi prietenă din facultate, Clara, cu părul ei lung şi blond, care se întorsese să predea franceza în oraşul natal, poetul şi eseistul Gheorghe Grigurcu, pe atunci profesor de română, coleg de cancelarie... Florica Ungur, profesoară de latină la acelaşi liceu care avea să devină  renumita cântăreaţă de muzică populară ardelenească şi Traian Blajovici, care i-a făcut multe zile fripte lui Aurel, considerându-l neconformist, deşi în fond îl admira şi-l aprecia.

Cea mai pregnantă amintire este însă seara de 23 iunie 1967, în care am cutreierat toate librăriile din oraş împreună cu Aurel în căutarea unui exemplar al primei lui cărţi, volumul de schiţe şi povestiri “După amiază neliniştită”, care tocmai apăruse şi aproape că se epuizase. Volumul fusese îngrijit la Bucureşti de doamna Maria Bănulescu şi în planul de editură apăruse cu titlul “Când Tudor era mic". Distinsa doamnă trebuia să dea un titlu cărţii în curs de apariţie şi a făcut-o fără să ştie prea multe despre viitorul membru al familiei Munteanu. Sublimă coincidenţă: în acea noapte, spre dimineaţă, s-a născut fiul nostru, Tudor.

Am fost atât de mândră şi de fericită! Îmi dorisem mult un copil şi îmi dorisem de asemenea, încă de la începutul vieţii noastre în comun ca Aurel să se realizeze ca scriitor. Avea această vocaţie şi aş fi fost în stare de orice sacrificiu ca să şi-o poată îndeplini… Cât de tare şi-a manifestat dragostea faţă de mine, tânara lui soţie, şi cât de mult m-a omagiat povestind cu umor familiei şi prietenilor apropiaţi despre modul în care i-am “fabricat” un birou, punând dulapurile de-a curmezişul camerei de zi. În felul acesta putea fi izolat de zgomotele din jur, sau de orice l-ar fi putut distrage de la munca lui, inclusiv vorbăria noastra feminină, (mama lui locuia cu noi), sau gălăgia micuţului Tudor. În aceste condiţii a scris romanul “Singuri” precum şi nenumărate articole, apărute în reviste literare. În anii care au urmat soţul meu, Aurel, mi-a dedicat cărţile lui cele mai importante. Cum ar fi fost posibil să nu simt că eram cea mai fericită dintre soţii?

Puritatea il apropia pe Tutea de sfintenie

CONFESIUNI

Ileana Munteanu (II): Puritatea il apropia pe Tutea de sfintenie

In 1968, viata familiei scriitorului Aurel-Dragos Munteanu ia o intorsatura neasteptata. Asa cum isi aminteste sotia sa, Ileana, inainte de nasterea fiului lor, Tudor, Aurel petrecuse mai multe luni la Bucuresti, in cadrul unui stagiu universitar. Avusese atunci prilejul de a cunoaste mediile scriitoricesti si colegii de breasla. Revenit la Oradea, a realizat ca locul lui nu era acolo, ca vocatia sa nu era aceea de "a face stiinta" la o catedra universitara. Dorea sa fie scriitor, sa lucreze in presa si, ca urmare, trebuia sa o rupa definitiv cu statutul profesional din acel moment... (Radu Constantinescu)

Fragmentar, articolul se poate citi si in Ziarul de Duminica (17 nov.2006), aici:

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ileana-munteanu-ii-puritatea-il-apropia-pe-tutea-de-sfintenie-2870951

Amintiri (II), de Ileana Munteanu

În 1968, viaţa familiei Munteanu a luat o nouă întorsătură. Înainte de naşterea lui Tudor, Aurel petrecuse mai multe luni la Bucureşti, în cadrul unui stagiu universitar. Avusese atunci prilejul de a cunoaşte mediile scriitoriceşti şi colegii de breaslă. Întors la Oradea, a realizat că locul lui nu mai era acolo, că vocaţia lui nu era aceea de "a face ştiinţă" la o catedră universitară. Dorea sa facă gazetărie, să fie scriitor, şi ca urmare trebuia să plece definitiv. Hotărâre temerară, din foarte multe motive: Tudor avea doar câteva luni, în capitală era nevoie de buletin şi de o locuinţă, amândoi trebuia să ne găsim slujbe noi… A urmat un an de sacrificii după demisia de la Institutul orădean şi despărţirea noastră temporară, până când Aurel a avut posibilitatea să ne aducă la Bucureşti.

I-am spus că am încredere în talentul său şi îl voi sprijini în tot ce va face. Era prima noastră despărţire mai îndelungată şi ne-am încurajat unul pe celălalt. Am rămas în Oradea, continuând să predau la liceu. Soacra mea, Bunica Sofia, mă ajuta să-l cresc pe Tudor, iar Aurel venea acasă de sărbători. Din când în când luam trenul spre Bucureşti, la sfârşit de săptămână. N-a fost deloc uşor, dar nici unul din noi nu s-a plâns vreodată.

Destinul de scriitor şi ziarist al lui Aurel-Dragoş Munteanu se înfiripa în cămăruţa pe care o închiriase pe strada Frumoasei, în apropiere de Casa Scriitorilor. Frecventând zilnic redacţiile revistelor literare, Aurel se familiariza tot mai mult cu activitatea de gazetar. I se cereau articole şi recenzii, apoi a fost angajat la redacţia Gazetei Literare, România Literară de mai târziu.

Despre Petre Ţuţea auzise la Oradea, de la Ovidiu Cotruş, iar în timpul stagiului universitar petrecut la Bucureşti a avut prilejul să-l cunoască personal. Domnul Ţuţea ieşise de vreo trei ani din închisoare, locuia la una din surori şi frecventa câteva cafenele, înconjurat de tineri doritori să-l asculte. Discuţiile cu Aurel erau un adevărat spectacol intelectual. În plimbările lor nesfârşite, nopţi de-a rândul, s-a pus temelia unei prietenii care avea să dureze un sfert de secol.

Cu puţin înaintea mutării noastre, Cehoslovacia fusese invadată de trupele Pactului de la Varşovia. Aurel telefona disperat la Oradea, îndemnându-ne să ne facem bagajele şi să plecăm imediat la Cluj, unde locuiau membrii familiei mele. După cum se ştie, mulţi tineri entuziasmaţi de "discursul din balcon" au cerut să fie înscrişi în PCR. Printre ei se aflau Paul Goma, Adrian Păunescu şi Aurel-Dragoş Munteanu, trei scriitori cu personalităţi remarcabile, născuţi în Basarabia. Evoluţia lor ulterioară, atât de diversă, a arătat că n-au rămas niciodată indiferenţi în faţa evenimentelor, reuşind să polarizeze energii umane. Înscrierea în partid era atunci un gest de solidaritate deplină cu naţia, la care Aurel a fost îndemnat şi de Petre Ţuţea. După 20 de ani va demisiona din Partidul Comunist, în semn de protest faţă de campania de dărâmare a bisericilor şi distrugere a satelor. 

                                                                             ***

 

 Prietenia cu Petre Ţuţea avea să se adâncească după mutarea definitivă a familiei Munteanu la Bucureşti. În 1970 ni s-a născut fetiţa, Anca Munteanu, şi peste câteva luni Aurel a plecat cu o bursă la Universitatea din Iowa, în Statele Unite, unde am putut să-l urmez la începutul anului următor. Îmi aduc aminte că domnul Ţuţea ne-a întâmpinat pe aeroportul Otopeni în primăvara lui 1971, împreună cu familia noastră, şi era foarte bucuros că ne-am întors în ţară.

Aurel şi domnul Ţuţea dezbăteau idei din domeniile cele mai variate. Nu ştiu să fi avut controverse serioase, deşi nici unul nici celălalt nu se fereau de polemici intelectuale. Adeseori, seara, sau în după-amiezele de duminică aveau loc plimbări îndelungi, iar rezultatul lor a fost eseul-dialog scris de Petre Ţuţea, Aurel-Dragoş Munteanu (1972). Atunci soţul meu publicase deja câteva cărţi şi era un scriitor împlinit. Eseul a rămas multă vreme în manuscris, dar în urmă cu câţiva ani Aurel s-a decis să-l publice, încredinţându-l prietenei noastre Doina Florea. Proiectul a eşuat din motive obiective, până când, după moartea lui Aurel, fiul nostru Tudor a luat hotărârea să se ocupe de această minunată carte, îngrijind-o cu pasiune şi competenţă. La ora actuală este în planul unei edituri bucureştene şi aşteptăm să vadă lumina tiparului.

Aurel scrisese despre Ţuţea înainte de 1970. Am păstrat până în ziua de azi numărul 10-11 din 1967 al revistei Familia din Oradea, unde îl menţionează cu ocazia unei recenzii la cartea lui D.D. Roşca, Influenţa lui Hegel asupra lui Taine. Pe verso-ul paginii se află un fragment din piesa Întâmplări Obişnuite de Petre Ţuţea si Gh. Lăpuşneanu. Familia era o revistă de mare ţinută intelectuală. Mai târziu, când Petre Ţuţea a împlinit 80 de ani, Aurel i-a consacrat un portret integral în revista Luceafărul.

În anii următori, domnul Ţuţea va deveni un obişnuit al casei, nelipsit de la mesele de duminică şi de sărbători. 

Avea o tandreţe deosebită faţă de copiii noştri, Tudor şi Anca, pe care-i alinta cu blândeţe de bunic, trăind alături de noi emoţiile legate de şcoală, bucurându-se de succesele lor, îngrijorându-se dacă se întâmpla să aibă mici probleme de sănătate. Ne delectam ascultându-l, indiferent de subiectul pe care-l aborda; orice spunea era interesant şi semnificativ. Era ceva fascinant în toată fiinţa acestui om, o puritate care îl apropia de sfinţenie. Glasul puternic, cu inflexiuni de neuitat, felul în care accentua anumite părţi ale discursului său prin ridicarea tonului, articulând cu grijă cuvintele pentru a sublinia o idee sau alta, sunt elemente care conturează în memoria noastră afectivă aspectele personalităţii lui Petre Ţuţea.

După-amiezele de duminică se prelungeau până seara. Noi urmăream Seratele muzicale realizate de Iosif Sava şi aşteptam cu mult interes comentariile domnului Ţuţea. Dacă se întampla să fie meciuri internaţionale uneori ne ruga să închidem televizorul, spunând pe un ton de glumă, care era de fapt încărcat ca întotdeauna de seriozitate, că l-ar mâhni nespus să piardă ai noştri. În tot ce gândea şi simţea Petre Ţuţea nu era nici măcar o urmă de frivolitate.

Ne-am îngrijorat când a trebuit să se supună unei operaţii de cataractă, în 1985. Era ameninţat cu orbirea şi pentru reuşita intervenţiei trebuia să plece la Iaşi unde avea să fie operat în condiţiile cele mai bune şi îngrijit de Nuţu Vancea, fiul marelui om de ştiinţă Petre Vancea, prietenul nostru comun. Aurel l-a însoţit şi l-a instalat în spital, apoi domnul Ţuţea a rămas în grija Doinei Florea, care atunci locuia în oraş. L-am primit toţi cu bucurie la întoarcere şi am fost uimiţi cu câtă smerenie ne povestea despre încercarea prin care trecuse.

Petre Ţuţea era înconjurat de oameni inimoşi care îl ajutau de câte ori avea nevoie. Se afla frecvent în compania lui Gavril Matei şi Gheorghe Pituţ, doi poeţi care îl însoţeau la Casa Scriitorilor. Pituţ a facilitat publicarea unor fragmente din scrierile lui Ţuţea, semnate cu pseudonimul Petre Boteanu, în almanahul Viaţa Românească. Almanahurile de sezon aveau mare succes la public, şi fragmentele respective puteau ajunge astfel la mulţi cititori. Alt prieten credincios, un exemplu de modestie şi devotament, căruia domnul Ţuţea ii dicta atunci când tremurăturile dobândite în urma bătăilor din închisoare îl impiedicau să scrie, este prozatorul Marcel Petrişor.

În 1990 Aurel a fost pus în faţa unor mari responsabilităţi, ca reprezentant al României la Organizaţia Naţiunilor Unite. Petre Ţuţea se bucura enorm de câte ori primea veşti de la prietenul său aflat la New York, iar Aurel l-a citat adeseori în interviurile pe care le-a acordat presei române. Într-una din călătoriile pe care soţul meu le făcea periodic în ţară, Ţuţea i-a mărturisit cu emoţie în glas: “Mă Aurică, atunci când mi-a spus cineva că eşti Preşedintele Consiliului de Securitate era să mor de bucurie“.

Deşi viaţa ne-a purtat pe alte meleaguri, am rămas cu toţii apropiaţi sufleteşte de domnul Ţuţea. În 1991 l-am văzut pentru ultima oară, atât eu cât şi fiica mea, Anca. Era pe patul de spital, bolnav şi foarte slăbit. Spiritul îi rămăsese însă la fel de viu ca întotdeauna.

Demisia lui Aurel-Dragoş Munteanu din PCR, portretul intitulat “Un filozof al nuanţelor” şi fragmente din cartea lui Petre Ţuţea se află pe Internet la adresa www.marileiubiri.org, iar site-ul dedicat lui Petre Ţuţea, cu diverse selecţiuni, articole, imagini şi înregistrări este la adresa www.filozofianuantelor.org

Amintiri (3) de Ileana Munteanu:

3. Ileana Munteanu: Dezinteresata solidaritate a tinereţii
(aparut in Ziarul de Duminica, noembrie, 2006)

Aurel Dragoş Munteanu avea o fire deschisă şi sociabilă. Aşa cum îşi aminteşte soţia lui, care îl evocă în rândurile ce urmează, prieteniile pe care şi le-a dobândit de-a lungul vieţii au fost profunde şi s-au menţinut peste ani. Fidelitatea faţă de oamenii cu care a avut o comunicare intelectuală şi umană, căldura cu care vorbea despre ei au rămas constantele unei existenţe aşezate sub semnul afecţiunii sincere pentru comilitonii întru afirmarea  ideilor sale generoase.(Radu Constantinescu)

Amintiri (III), de Ileana Munteanu

Aurel avea o fire deschisă şi sociabilă. Prieteniile pe care şi le-a format au fost profunde şi s-au menţinut peste ani. Fidelităţile faţă de oamenii cu care avusese o comunicare intelectuală şi umană, căldura cu care vorbea despre ei m-au impresionat de nenumărate ori.

În anii ‘70 soţul meu se retrăgea pentru scurte perioade de timp la Mogoşoaia, în apropierea Bucureştiului, unde scriitorii puteau închiria câte o cămăruţă în aripa special amenajată a vechiului castel. Palatul Mogoşoaia cu pridvorul domnesc, umbrele Brâncoveneştilor şi ale Bibeştilor, parcul şi lacul, livada cu pomii fructiferi, aveau farmecul lor aparte, parcă menit să stârnească inspiraţia. Din când în când, duminicile, aveam bucuria să petrec împreună cu Aurel şi copiii câteva ceasuri de relaxare în această oază de linişte şi răcoare. I-am cunoscut acolo pe Marin Preda, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Mircea Dinescu şi mulţi alţi scriitori care n-au întarziat să se afirme.

Marin Preda era considerat pe bună dreptate un clasic în viaţă. Cobora adeseori în parc sau pe terasă, dar părea foarte taciturn. Soţul meu stătea de vorbă cu el ore în şir, iar subiectele discutate erau de cele mai multe ori legate de orientarea romanului modern. Aurel a scris mult despre colegii de breaslă. În colecţia “Opera şi destinul scriitorului”, aparută în 1972 se află patru eseuri despre opera lui Preda.

Dumitru Ţepeneag făcea parte din grupul care publica în suplimentul revistei Ramuri, condus de Miron Radu Paraschivescu. Firea sa de poet se manifesta şi in viaţa de toate zilele: îmi amintesc o întâmplare hazlie dintr-o duminică, cu câţiva dintre copiii scriitorilor care se aflau pe terasă. Ţepeneag i-a întrerupt din joacă şi le-a arătat rândunelele care se întorceau în cuiburile de sub acoperiş: "uitaţi cum zboara elefantii!" Copiii nu aveau cum să ştie că fuseseră atinşi de aripa gandirii onirice. Tot la Mogoşoaia l-am întâlnit şi pe Vintilă Ivănceanu. Cu ocazia publicarii volumului de poezii Cinste specială, Aurel scrisese o recenzie în care, spre deosebire de majoritatea criticilor, lăuda stilul iconoclast al poetului. Puţin mai târziu, în 1971, când ne aflam în Statele Unite, Vintilă ne-a trimis o scrisoare plină de căldura şi umor, invitându-ne să-i facem la întoarcere o vizită la Piesting (langă Viena), unde se stabilise împreună cu soţia lui, Heidi. Tot atunci îl prevenea pe Aurel de câteva surprize neplăcute – mai ales comentariile pline de rezerve apărute în ţară cu privire la Scarabeul Sacru. Primirea ostilă din partea criticii, datorată caracterului inedit al romanului, avea să-l amarască pe soţul meu un timp îndelungat. Din păcate nu am putut să dăm curs invitaţiei, şi ne-am revăzut abia în 1990. După cum se ştie, Vintilă Ivanceanu şi Dumitru Ţepeneag au devenit cunoscuţi în străinătate.

Mircea Dinescu era un neconformist şi avea un uriaş simţ al umorului, de care nu s-a dezminţit niciodată. În 1976, când soţul meu s-a îmbolnăvit grav, acuzând simptome pe care doctorii n-au putut să le încadreze într-un diagnostic precis, Dinescu l-a ajutat să-şi revină, ridicându-i moralul prin remarcile şi povestirile lui pline de haz. După o spitalizare mai îndelungată, în urma căreia a slăbit îngrijorător, Aurel a petrecut mai multe săptămâni la Mogoşoaia şi până la urmă s-a refăcut. Susţinea întotdeauna mai în glumă, mai în serios că Dinescu l-a vindecat, nu medicina convenţională.

                                                                            ***

§

 În toamna lui 1970 Aurel a plecat la Universitatea din Iowa, în cadrul programului internaţional al scriitorilor, International Writing Program, iniţiat de poetul american Paul Engle. Pe atunci nu exista nicăieri în lume un program de creaţie literară care să se afle pe acelaşi plan cu departamentele de cercetare ştiinţifică. Soţul meu mi-a povestit despre Paul înainte să-l cunosc şi eu, mărturisindu-mi cât de mult l-a influenţat. Scriitorii trebuie să aibă o perspectivă cât mai largă asupra lumii, susţinea Engle. Comunitatea din programul său trebuia să fie formată din individualităţi care să se înţeleagă în ciuda barierelor lingvistice, iar imagistica literară avea să fie regasită şi cultivată în toate limbile pământului. Acest om de o blândă severitate avea o imensă pasiune pentru poezie, competenţa de a discuta problemele cele mai variate ale literaturii şi o energie fără limite, dublată de bunavointă şi generozitate faţă de toţi participanţii la program. Paul Engle, ca şi Petre Ţuţea, părintele Stăniloae şi mai târziu Dr. Constantin Daniel au contribuit mult la conturarea personalităţii scriitorului şi diplomatului Aurel-Dragoş Munteanu.

În martie 1971 am ajuns la New York, unde soţul meu mă aştepta după o despărţire de câteva luni, pentru o escală mai lungă înainte de Iowa. Emoţia revederii, dublată de şocul cultural, impresiile izvorâte din primul contact cu “lumea nouă” sunt amintiri care vor ramâne cu mine pentru totdeauna. Aurel trăsese la Pickwick Arms, un hotel cu camere mici şi ieftine şi cumparase o sticlă din vinul său preferat, Châteauneuf du Pape, şuncă, brânzeturi fine şi căpşuni. L-am invitat cu noi la masa pe clarinetistul Aurelian Octav Popa, care din întâmplare locuia la acelaşi hotel. Aurelian se afla de o vreme în Statele Unite, la un stagiu de studii. Din cauza singurătăţii era cam melancolic, iar cu o seara inainte cineva îi furase clarinetul din cameră. Micul nostru ospăţ l-a făcut să uite pentru câteva ore de necazuri, şi totul s-a terminat cu bine: in ziua următoare a găsit clarinetul într-un magazin cu obiecte de mâna a doua, nu departe de hotel. Câteva zile mai târziu am vizitat capitala americană, unde  i-am admirat virtuozitatea în concertul pe care l-a susţinut la Ambasada Română.

La Iowa Aurel locuia într-un un cămin studenţesc de tip american numit Mayflower, cu apartamente mici, construite pentru două persoane, camere separate dar baia şi bucătăria comune. Colegul său de apartament era Joe Abruquah, un scriitor din Ghana care făcuse studii la Oxford. Era un om elegant şi manierat: dimineaţa, la micul dejun, Joe se prezenta întotdeauna într-o ţinută ireproşabilă. După sosirea mea ni s-a repartizat un alt apartament, unde am petrecut seri deosebit de plăcute, stând adeseori la taifas cu ceilalţi membri ai programului. Printre aceştia se numărau Adrian Paunescu şi Constanţa Buzea, de care ne apropiau preocupările literare, dorul de casă şi de copii. Între Adrian şi Aurel a rămas întotdeauna acea solidaritate de tinereţe care se accentuează când eşti departe de ţară. Din perioada petrecută în Statele Unite în anii 1970-71 datează câteva poeme care au apărut mai târziu, sporadic, în presa literară. Pe un parcurs de mai bine de trei decenii Aurel a lucrat la un volum de poezii intitulat Singurătate Vie. În ultimii ani de viaţă dorea să-l publice în ţară, însă volumul a rămas inedit şi va apare curând la editura Eikon.

Pe la începutul lui ianuarie 1971, Adrian Păunescu a plecat la Chicago împreună cu Constanţa pentru a-l vizita pe Mircea Eliade. Aurel era pe Coasta de Vest, la San Francisco şi urma să se întoarcă la Iowa şi apoi să plece la Chicago. A reuşit să ajungă acolo în februarie şi să-l întalnească şi el pe Eliade. Drumurile lor s-au intersectat în mai multe rânduri: Aurel a călatorit în India in 1974 iar în altă împrejurare a întâlnit-o pe poeta bengaleză Maitreyi Devi, care îi inspirase lui Mircea Eliade eroina din romanul Maitreyi. Asemenea lui Eliade, Aurel a fost pasionat de culturile, religiile şi limbile vechi şi a servit ţara în calitate de diplomat. Respectul faţă de viaţa şi personalitatea marelui savant şi scriitor, admiraţia faţă de opera sa vor primi contur în articolul pe care soţul meu l-a scris în 1986 cu prilejul morţii lui Eliade, şi care i-a adus multe neplăceri, menţionate în scrisoarea sa de demisie din PCR. Aceste documente au fost publicate recent în revista Convorbiri Literare.

§

La întoarcerea în România (1971), din micile noastre economii am reuşit să facem o escală la Paris. Ne propusesem ca în decurs de două-trei săptămâni să vedem în întregime oraşul de pe malurile Senei, să vizităm castelele de pe Valea Loirei şi, dacă ne mai rămâneau bani sa facem şi o călătorie la Roma. Am urmat desigur toate traseele istorice şi artistice posibile, îmbogăţindu-ne spiritual, ne-am deschis mintea şi sufletul, absorbind cu aviditate bogăţia de cultură pe care o presimţi şi o aştepţi când ajungi în inima continentului european. In afară de vizita la muzee şi catedrale, biserici şi monumente, şi de plimbările lungi prin cartiere vestite, pe străzi şi străduţe cu nume rezonante, doream să întâlnim câteva personalităţi de origine româna care trăiau la Paris. Am avut plăcerea să-i cunoaştem atunci pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cu care am luat masa la o cantină-restaurant, aproape de birourile Europei Libere. A fost o întrevedere deosebit de plăcută iar discuţia, foarte însufleţită, pe subiecte literare şi artistice a ramas unul din momentele remarcabile ale trecerii noastre prin capitala Franţei.

Întâlnirea cu Emil Cioran a fost un privilegiu de care ne-am bucurat datorită lui Petre Ţuţea. După cum se ştie, cei doi gânditori au fost prieteni apropiaţi în tinereţe. Aurel i-a telefonat lui Cioran, care a primit cu bucurie să ne întâlnească. Am fost deosebit de impresionaţi, încă din primele momente, de modestia ce nu putea trece neobservată, în contrast cu marea carură intelectuală care n-a întârziat să ni se dezvăluie. Zâmbetul lui Cioran, deosebit de plăcut şi prietenos era însă umbrit, ca şi vocea, de o tristeţe insondabilă. În legătură cu Emil Cioran, pe Aurel îl preocupau în mod deosebit câteva subiecte: anii petrecuţi in România, personalitatea lui Nae Ionescu, exilul, şi temele principale dezvoltate în cărţile marelui eseist, cum ar fi viziunea sa pesimistă asupra istoriei. Cât am stat la Paris s-au mai văzut de câteva ori.

În perioada care a urmat după revenirea noastră în ţară Aurel s-a apropiat, prin natura preocupărilor, de câţiva oameni deosebiţi care i-au devenit cu timpul prieteni. Unul din ei a fost Andrei Ion Deleanu. Am fost invitaţi de mai multe ori în apartamentul său primitor, plin cu cărţi valoroase şi mobilă antică, şi ne-am bucurat de ospitalitatea lui şi a soţiei, Mărioara. Andrei Ion Deleanu este traducătorul inegalabil al sonetelor lui Shakespeare în limba română. Tot el a lăsat în urmă nenumărate traduceri de mare valoare din Thomas Mann, James Joyce şi William Faulkner. A fost într-adevăr un om “desăvarşit”, cum l-a numit Aurel în portretul pe care i l-a dedicat atunci când Deleanu a plecat dintre noi, în 1980.

 Aurel l-a întâlnit pe părintele Dumitru Stăniloae la începutul anilor ’70 şi mi-a mărturisit că au avut o comunicare profundă, considerându-l părintele său spiritual. Bucuria de a se afla din când în când în preajma părintelui Stăniloae îi aducea multă linişte. Părintele, care era cunoscut şi lăudat în lumea literară pentru traducerea Filocaliei l-a apreciat la rândul său pe soţul meu ca scriitor, aşa cum reiese dintr-o scrisoare din 1972, despre romanul Scarabeul Sacru. Am avut bucuria să ne apropiem şi de familia părintelui, de Lidia, fiica sa, şi de Dumitraş, nepotul său, şi să petrecem momente de neuitat în compania lor. “Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa iubirii” spune părintele Stăniloae. Blândeţea Părintelui este pentru noi, cei care l-am cunoscut, chipul său luminos.

 Soţul meu a avut întotdeauna o puternică înclinaţie către învăţarea limbilor străine. La începutul anilor ‘70 vorbea fluent franceza şi engleza, citea cu uşurinţă germana, cunoştea bine limba latină şi studia slavona. Interesul său pentru civilizaţiile străvechi l-au îndreptat către celelalte limbi clasice şi astfel a început să studieze greaca veche, apoi puţină arabă şi ebraica. După ce l-a cunoscut pe doctorul Constantin Daniel, care i-a deschis perspective noi de învăţare, Aurel s-a îndreptat spre aramaică, limba vorbită zilnic de Domnul nostru Isus Hristos, şi chiar spre coptă şi egipteana veche. Medic distins, cercetător activ în cele mai variate domenii ale filologiei, traducător din latină şi greacă, cunoscător al limbii şi culturii Egiptului antic, şi un mare specialist în siriacă (aramaică) despre care a scris mai multe cărţi şi studii, doctorul Daniel avea un suflet deosebit. Era un om extraordinar de generos, care îşi ajuta de multe ori semenii fără răsplată. Lui Aurel i-a purtat o statornică şi profundă prietenie, manifestând în mod constant admiraţia faţă de tânărul său prieten şi învăţăcel. Am fost adeseori oaspeţii lui Constantin Daniel şi ai soţiei sale Zizi, în casa din apropierea Pieţei Romane, unde am avut ocazia să-i întâlnim, printre alţii, pe prinţul Şerban Ghica şi pe Nicolae Carandino. Doctorul Daniel era un om distins şi blând care vorbea puţin, discret, cu vocea scăzută, şi spunea doar lucruri esenţiale. Eu cunoşteam marele lui secret: Constantin Daniel practica, fără întrerupere, rugăciunea inimii.

                                                                           ***

Aurel-Dragos Munteanu - Ambasador al Romaniei la ONU

4. Ileana Munteanu: Zile şi nopţi de consultări în Consiliul de Securitate. (aparut in Ziarul de Duminica, noembrie, 2006)

În perioada 1990-1994, scriitorul Aurel-Dragoş Munteanu s-a aflat la New-York, în calitate de ambasador al României la ONU. Relatările inedite din acei ani, pe care le face în cele ce urmează soţia sa, Ileana Munteanu, se bazează atât pe amintirile sale despre evenimentele la care a fost prezentă, pe faptele povestite de fostul ambasador, cât  şi pe evocările colaboratorilor săi de atunci. (Radu Constantinescu)

Amintiri (ONU), de Ileana Munteanu

Perioada 1990-94, în care scriitorul Aurel-Dragoş Munteanu a hotarât să-şi servească ţara a stârnit  multe controverse, reflectate atunci în presă. Nu voi putea descrie toată activitatea soţului meu. O vor face, probabil, istoricii şi cercetătorii, pe baza documentelor din arhivele MAE şi ONU. Relatările inedite care urmează se bazează atât pe amintirile mele despre evenimente la care am fost prezentă, cât şi pe faptele povestite de Aurel şi completările colaboratorilor săi de atunci, carora le mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care m-au ajutat.

În ianuarie 1971 soţul meu se afla în California, pentru o vizită de câteva zile. Itinerarul cuprindea oraşul San Francisco şi Universitatea Stanford, cu minunatul său campus. La Centrul International de Studii avea loc conferinţa “Naţiunile Unite la aniversarea de 25 de ani“, în cadrul căreia ambasadorul Henry Cabot Lodge Jr. ţinea cuvântarea de deschidere cu titlul  “Performanţe şi perspective”. Fiind interesat de subiect, Aurel a hotărât să participe la acest eveniment. Atunci a fost primul său contact mai serios cu ONU.

Mai târziu, în 1979  a dat curs unei invitaţii din partea fundaţiei americane World Press Institute de a vizita din nou SUA pentru un schimb de experienţă jurnalistică. Harry Morgan, fondatorul organizaţiei de tineret Friendship Ambassadors, al cărei scop era să înlesnească schimburile culturale între SUA şi ţările lumii, inclusiv cele din blocul comunist, a iniţiat această invitaţie şi l-a însoţit personal în mai multe state. Domnul Morgan a observat şi apreciat firea împăciuitoare a tânărului ziarist român de atunci, prezicându-i cariera diplomatică de mai târziu. După aproape 25 de ani Harry l-a vizitat pe ambasadorul Munteanu în timpul misiunii sale la ONU şi i-a reamintit discuţia lor. La rândul său, Aurel i-a sugerat să se ducă în România, ca profesor de jurnalism. Harry a instruit câteva generaţii de tineri ziarişti la Bucureşti şi Sibiu, apoi la Timişoara, 
unde s-a stabilit definitiv.

                                                                             ***

La sfârşitul lunii februarie 1990 Aurel-Dragoş Munteanu a acceptat să devină ambasadorul României la ONU. Aurel vorbea câteva limbi străine şi studiase în adâncime, în decursul anilor, multe probleme direct legate de istorie, politică şi relaţii internaţionale, avea forţă intelectuală şi tărie de caracter. A fost bucuros că poate să servească naţia, deşi trebuia să-şi sacrifice cariera literară. Soţul meu a ajuns la New York în martie şi problemele n-au întârziat să se arate. Pe 25 martie a avut loc în faţa clădirii Misiunii Române la ONU o mare demonstraţie a comunitaţii maghiare din New York, care cerea drepturi pentru confraţii din România. Unele pancarte purtau inscripţii revizioniste. În ţară aveau loc demonstraţii asemănătoare, la Târgu Mureş. Membrii guvernului neglijaseră dialogul cu minorităţile, iar anumite percepţii afectau toate relaţiile politice şi economice cu ţara noastră. Existau de asemenea intervenţii publice ale unor membri ai congresului american, Thomas Lantos şi Cristopher Smith, în favoarea drepturilor populaţiei maghiare din România.

Eu nu eram încă la New York. Mi s-a relatat că ambasadorul Munteanu a ieşit în stradă, însoţit de un colaborator, a mers direct la demonstranţi şi s-a prezentat în calitatea sa oficială. După ce i-a ascultat calm a vorbit întregii mulţimi, condamnând extremismul. A prezentat exact situaţia şi a mărturisit că el, personal, subscrie la unele din cerinţe: tratament nediscriminatoriu acordat minorităţilor, drepturi de ordin lingvistic, o universitate maghiară la Cluj. Demonstranţii au fost luaţi prin surprindere. Iată câteva detalii consemnate de Marian Dinu, colaborator apropiat al soţului meu, revelatoare pentru poziţia adoptată atunci: Din grupul manifestanţilor s-a desprins un tânăr de vreo 35 de ani, pe nume Laszlo. Ambasadorul l-a invitat la o discuţie în misiune, a doua zi, şi demonstraţia s-a încheiat. Se pare că în final demonstranţii au strigat lozinci de solidaritate cu revoluţia română. Dialogul cu dl. Laszlo a avut loc pe parcursul mai multor runde, în Misiune şi la ONU, unde acesta avea acces ca reprezentant al ONG-ului pe care îl conducea şi care promova cauza minorităţii maghiare din România. A subliniat că influenţa lobby-ului maghiar îi permite să blocheze reinstituirea de către Congresul SUA a Clauzei naţiunii celei mai favorizate în folosul României. Aurel-Dragoş Munteanu a explicat că nu are mandat să poarte o asemenea negociere, că nu îl poate împiedica să promoveze cauza maghiară cum crede de cuviinţă, însă ar fi trist dacă nu s-ar încerca un dialog cu autorităţile legale de la Bucureşti, având în vedere condiţiile schimbate din România. Laszlo a acceptat ideea în principiu, menţionând că numele Munteanu îi este cunoscut ca dizident şi numirea sa în post la New York este un indiciu că ceva totuşi s-a schimbat. Ambasadorul s-a angajat să informeze MAE si preşedinţia despre cele întâmplate, şi să îndemne la iniţierea unui dialog al autorităţilor cu organizaţia d-lui Laszlo. Un asemenea dialog a avut loc în cadrul deschiderilor politice generale din România faţă de minorităţi. In mod obiectiv, activităţile emigraţiei maghiare în SUA au căzut treptat în desuetudine.

În august 1990 ambasadorul României la ONU a devenit preşedintele Consiliului de Securitate şi a negociat fără nici un vot negativ toate rezoluţiile care condamnau agresiunea Irak-ului împotriva Kuweit-ului, o realizare deosebit de importantă în istoria ONU. Aş dori să evoc pe scurt perioada care a precedat votul din Consiliu, zilele şi mai ales nopţile de consultări, negocieri şi dezbateri sub preşidenţia lui Aurel. Eram alături de el, ştiam cu câtă abnegaţie şi-a dus misiunea la bun sfârşit. În arhiva MAE se află desigur sutele de pagini ale telegramelor pe această temă, care, după cum spun colaboratorii lui, "poartă amprenta redacţională şi stilistică a lui Aurel-Dragoş Munteanu". Aceeaşi colaboratori afirmă că munca lui s-a caracterizat printr-o "dăruire ieşită din comun şi depăşeşte clişeele diplomatice tradiţionale, lucru recunoscut atât de prietenii cât şi de opozanţii lui" (Ioan Voicu).

La 26 septembrie 1991, cu ocazia consultărilor neoficiale desfăşurate în cadrul Consiliului de Securitate asupra situaţiei din Iugoslavia, ziarul "Tineretul liber" cita pe prima pagină afirmaţia ambasadorului Munteanu: "România nu acceptă ideea arbitrajului internaţional în problemele de frontieră şi n-o va accepta nici în următorii 500 de ani". Cuvintele acestea izvorau dintr-o controversă mai veche în legătură cu teritoriul Irakului, datând de prin noiembrie 1990, despre care voi reda în continuare, tot prin bunavoinţa domnului Dinu, câteva amănunte care pun în evidenţă personalitatea soţului meu, patriotismul său, tăria şi curajul cu care şi-a susţinut întotdeauna opiniile.

<<Ambasadorul francez a propus separarea nordului, în fapt a teritoriului kurzilor de-a lungul unei linii stabilite prin arbitraj. Erau consultări de noapte. Din delegaţia română făceau parte ambasadorul Aurel-Dragoş Munteanu, şi alţi trei membri ai misiunii, în calitate de experţi: Ioan Voicu, Valeriu Florian şi Marian Dinu. In focul disputei, Aurel-Dragoş Munteanu a spus retoric şi apăsat că nici de acum în 500 de ani nici un guvern român, indiferent de culoarea sau orientarea sa politică, nu poate accepta arbitraj în nici o problemă internaţională ce ţine de frontiere, indiferent ale cărui stat, datorită experienţei traumatice din august 1940, când sub numele de arbitraj s-a recurs la dictat împotriva României. De aceea, nu va fi niciodată de acord cu un document care poate fi invocat în viitor ca precedent. A declarat că există desigur posibilitatea unui vot în Consiliu, dar că reprezentantul României, va vota contra unui asemenea text, chiar dacă România va fi astfel nevoită să se singularizeze. Propunerea Franţei a căzut pe moment, iar ambasadorul Austriei s-a înroşit la remarca ambasadorului României: "distinsul coleg din Austria ştie bine la ce mă refer şi am speranţa că mă înţelege"!

Ambasadorul Franţei s-a plâns la Quai d''Orsay, de unde s-a sunat la Petre Roman, care era atunci primul ministru al României, şi pe la 3 dimineaţa, pe culoarele Consiliului de Securitate, ambasadorul Munteanu se încăpăţâna să respingă rugăminţile, presiunile şi argumentele lui Roman de a accepta formula Franţei. La un moment dat, la întrebarea iritată, a primului ministru " vrei capital politic în ţară, pe această temă?" ambasadorul i-a răspuns vehement, oferind pe loc demisia. Poziţia preşedintelui Iliescu a fost mai flexibilă, dar nu înainte de a-i atrage atenţia: “situaţia nu este uşoară, avem nevoie de prieteni influenţi în străinătate şi mă întreb cum este mai bine". La al doilea rând de consultări a acceptat poziţia ambasadorului: “cu toate reticenţele celor cu care ne sfătuim aici, determinate de dorinţa de a nu antagoniza state puternice, se va accepta tacit poziţia ta. Dar, va trebui să fii foarte flexibil dincolo de această cerinţă, contribuind în măsura posibilului, la un text de consens”. La cererea lui Aurel-Dragoş Munteanu preşedintele Iliescu a acceptat să informeze Parisul de sprijinul de care se bucura ambasadorul României din partea guvernului său. Ambasadorul Munteanu considera că este o datorie să spună celor de la Bucureşti părerea sa, direct, verbal sau prin telegrame. Avea însă misiunea de a reprezenta ţara şi pe conducătorii ei, şi demnitatea oficiului trebuia să fie susţinută de respectul faţă de instituţiile pe care le reprezintă un ambasador.

Reintrând în sala de dezbateri, Aurel-Dragoş Munteanu a avut un "aparte" cu ambasadorul Franţei, pe care l-a rugat să nu îşi mai permită să "reclame" la Paris pe ambasadorul României la ONU. I-a ţinut apoi un scurt curs de teoria reprezentării diplomatice, din care reieşea că ambasadorul reprezintă pe şeful statului, nu pe premier, iar atâta timp cât este în post, decizia ambasadorului este suverană "hic et nunc", şi că un eventual apel îl poate face doar şeful statului, revocându-şi ambasadorul sau forţându-l să îşi dea demisia. Interlocutorul a apreciat că este o neînţelegere regretabilă şi că în general împărtăşeşte toate aprecierile privind metodologia unui demers diplomatic. >>

Marian Dinu mi-a mărturisit că în această împrejurare a fost foarte mândru că era român. Colegii din alte misiuni se interesau cât de inflexibil era ambasadorul, dacă reflecta real poziţia Bucureştiului, dacă este pregătit să arunce în aer “noul consens în Consiliul de Securitate”, etc. Soţul meu i-a întrebat apoi formal pe cei trei colaboratori dacă aprobau sau nu poziţia sa, precizând ca este conştient de faptul că i se poate cere retragerea de la post de către preşedintele ţării. Era o decizie pe care şi-o asuma, dar va înţelege şi va informa Bucureştiul, disculpându-i pe ceilalţi diplomaţi din misiune, în cazul în care vor dori să ia poziţie separată de el şi în consens cu instrucţiunile MAE şi ale premierului. Toţi trei au declarat că era o poziţie corectă şi demnă, pe care o împărtăşeau. "Dl. Munteanu, recunosc, avea o ţinută pe care eu o vedeam la nivelul atitudinii sale", mărturiseşte Marian Dinu: "camaşă albă scrobită mat, lavaliera sa obişnuită, de culoarea vişinei putrede, cu batista asortată, costumul de un gri stins, un stilou Mont Blanc, pe care-l folosea atunci când propunea formule de compromis pe diferite variante de text, pantofi negri strălucind, mâinile libere de servietă, pipa semi-stinsă într-o mână, din care trăgea agale ca să dea timp de reacţie interlocutorului".

« Se intrase în impas total. Erau 15 state în consiliu, din care România pe o poziţie deosebită, Xavier Perez de Cuellar, secretarul general, stătea nemişcat în scaun, marcând astfel neutralitatea secretariatului ONU, privind pe deasupra ochelarilor la forfota din încăpere. Era un permanent du-te vino la sala de şedinţe, iar pe culoare se formaseră grupuri dense de diplomaţi care se informau de ce se întâmpla, se adunaseră şi câţiva ziarişti care au forţat nota faţă de curtoazia personalului de securitate al ONU, intrând în clădire la o oră atât de neobişnuită. Impasul a durat până dimineaţa, era un trafic de convorbiri telefonice între delegaţii şi centralele lor "de acasă", aveai sentimentul unui efort intelectual colectiv, la scară internaţională. Ambasadorul Munteanu, invitat şi el să participe, de către colegi, în diferite grupuri de negociere ad-hoc, declina modest, afirmând că are mandat să fie foarte flexibil, cu o singură excepţie: a oricărui text, explicit sau implicit, a oricărui act internaţional care s-ar apropia, fie şi în sens de arbitraj, de impunerea vreunei soluţii în problema teritorială, chiar dacă este vorba de Irak, care are drept lider un dictator.

Având ca punct de pornire fermitatea ambasadorului României, înţeleasă şi respectată de ceilalţi reprezentanţi, poziţia noastră a folosit şi dorinţa declarată a tuturor reprezentanţilor de a promova "spiritul noii unităţi politice", spiritul "consensului" în Consiliul de Securitate. Problema era fie să se forţeze nota, ceea ce a încercat delegatul francez, fie să se accepte ideea de a acomoda preocuparea României, aşa cum era exprimată de reprezentantul său. În cele din urmă a precumpănit a doua abordare. Un rol important l-a avut echilibrul ambasadorului american Thomas Pickering şi bunăvoinţa sa, manifestată cu tact, dar persistent.  Textul adoptat, care dădea satisfacţie României, şi din care a dispărut cuvântul "arbitraj" a fost şi rezultatul sprijinului consistent şi nezgomotos al delegaţiei SUA » (Marian Dinu, Ioan Voicu).

În martie 1992, am fost prezentă la primirea Republicii Moldova în ONU, iar emoţia acelor momente este înca nespus de vie. Ambasadorul Munteanu s-a ridicat de la pupitrul României şi s-a alăturat grupului în care se afla preşedintele Snegur şi ministrul Ţâu, luînd loc la banca Republicii Moldova, imediat după pronunţarea hotărârii de admitere în ONU. Gestul său, de o solemnitate impresionantă, sugera dorinţa de a urma modelul înaintaşilor, din 1917-1918.